Research

20 May 2016

The purpose of this article is to analyze the concepts of „personal security” and „the right to security of person”, based on research, to understand their nature and significance as a constitutional and legal categories.
Keywords: security, personal security, the right to security of person.

Problema securităţii a fost, practic, dintotdeauna o sarcină importantă pentru orice societate şi orice stat, deoarece fără asigurarea acesteia nu poate exista nici statul, nici persoana. Până la începutul sec. al XX-lea, securitatea era privită fie ca menţinerea suveranităţii statului prin consolidarea frontierelor acestuia (securitatea externă), fie ca suprimarea pericolelor interne – generate de infractori, opoziţie, diferite alte probleme (securitate internă). Abia spre sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea s-a înregistrat o tendinţă din ce în ce mai pronunţată a omenirii (în persoana partidelor politice şi a diferitelor mişcări) spre crearea condiţiilor de securitate pentru viaţa persoanei [5, p. 275-276].
Pe cale de consecinţă, actualmente, în literatura de specialitate (din diferite ţări) o atenţie distinctă se acordă securităţii persoanei în ipostaza sa de element component al securităţii naţionale şi internaţionale.
Mai mult, numeroşi cercetători fundamentează chiar existenţa unui drept al persoanei la securitate ca element indispensabil al statutului său juridic. Cu regret, în doctrina autohtonă acest moment este studiat foarte puţin [13, p. 4], moment ce ne-a determinat să ne propunem în prezentul demers ştiinţific să analizăm noţiunile de „securitate a persoanei” şi „dreptul persoanei la securitate,” pentru a elucida esenţa şi conţinutul acestora văzute ca niște categorii juridico-constituţionale. În vederea realizării acestui scop, ţinem iniţial să reiterăm ideea că, în general, securitatea este privită ca un fenomen fără de care nu se poate dezvolta normal nici persoana, nici organizaţia socială, nici societatea, nici economia şi, cu atât mai mult, nici statul. Conţinutul noţiunii de „securitate” semnifică lipsa pericolelor sau posibilitatea unei protecţii sigure faţă de acestea. Pericolul, la rândul său, este privit ca existenţa şi acţiunea diferitelor factori disfuncţionali care destabilizează viaţa şi activitatea omului, punând în pericol dezvoltarea personalităţii sale [1, p. 26].
După părerea cercetătorilor, asigurarea securităţii trebuie să cuprindă atât protecţia stării normale a obiectului faţă de impactul factorilor care ameninţă interesele vitale ale acestuia, cât şi restabilirea unei asemenea stări. Starea normală include setul minim necesar de condiții indispensabile funcționăriiobiectului (care poate fi persoana, grupul social, societatea în ansamblu, statul – e. n.), în conformitate cu menirea și obiectivele sale. Crearea mai multor condiţii decât acest minim nu este cuprinsă de securitate, deoarece în acest caz pericol nu există, fiind vorba doar de activitatea cotidiană a obiectului [12,p. 52].
Securitatea persoanei. Natura şi esenţa securităţii persoanei rezidă în faptul că ea este una dintre necesităţile vitale ale omului, fără satisfacerea căreia individul neputând să existe, să acţioneze şi să se dezvolte normal în societate. Această necesitate stă şi la baza securităţii diferitelor niveluri sociale, precum: grupurile sociale, comunităţile, statele, societatea în ansamblu. În sensul dat, se consideră că, fără asigurarea corespunzătoare a securităţii economice, organizaţionale, psihologice şi juridice a fiecărui individ faţă de multitudinea de pericole, ameninţări şi riscuri naturale şi sociale (inclusiv cu caracter juridic), eficienţa securităţii sociale, statale şi de altă natură în condiţiile actuale nu va putea atinge nivelul cerut de provocările contemporane [9, p. 12].
Sub acest aspect, securitatea este apreciată destul de justificat că o valoare socială-cheie, fără de care semnificaţia celorlalte valori este pusă sub semnul întrebării. Bunăoară, care ar fi preţul libertăţii dacă lipsesc garanţiile securităţii persoanei? Putem oare să tindem spre bunăstare, dacă proprietatea se află permanent în pericol şi ameninţată?

Din punctul dat de vedere susţinem opinia cercetătorilor care consideră că securitatea poate fi privită ca fundament al dezvoltării durabile a relaţiilor juridice, care asigură protecţia intereselor vitale ale persoanei, statului şi societăţii, precum şi menţinerea păcii civile, politice și stabilitatea socială în societate [11, p. 2816].
În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că unul dintre semnele distinctive ale statului de drept rezidă în starea de securitate a persoanei, fundamentată constituţional pe limitarea juridică a activităţii arbitrare a puterii de stat. Astfel, în viziunea autorului А. I. Ardaşev, securitatea persoanei face parte din acele valori constituţionale, care permit integrarea suveranităţii statului, dezvoltarea materială suficientă a societăţii şi persoana ca valoare supremă [5, p. 5].
În acelaşi timp, autorul menţionează că securitatea persoanei necesită a fi recunoscută drept o categorie juridico-constituţională, deoarece dispune de toate trăsăturile şi însuşirile proprii obiectelor reglementării  constituţionale. Mai mult, în viziunea sa, securitatea persoanei reprezintă un fenomen constituţional multidimensional, care se manifestă în trei ipostaze distincte [2, p. 11]:
– securitatea persoanei ca valoare constituţională;
– securitatea persoanei ca instituţie juridico-constituţională;
– securitatea persoanei ca drept constituţional al omului şi cetăţeanului.
Securitatea persoanei ca valoare constituţională. Dezvoltându-şi ideea, cercetătorul subliniază că cele mai importante aspecte ale securităţii au tangenţă cu valorile constituţionale fundamentale, reflectate în normele Legii supreme. Majoritatea elementelor de conţinut ale „securităţii”, strâns legate de securitatea statului, societăţii şi a persoanei, fac parte din obiectul reglementării juridico-constituţionale, fapt ce determină ca noţiunea dată – „securitate” – să fie atribuită la categoriile dreptului constituţional.
În concret, conţinutul securităţii se intersectează, interacţionează şi completează cele mai importante valori şi norme constituţionale, legate, în special, de suveranitatea poporului şi a statului, asigurarea statutului persoanei ca valoare supremă în societate şi stat. Iată de ce securitatea face parte din categoriile dreptului constituţional, manifestând un efect integrator în sistemul normelor constituţionale [2, p. 15-16].
La rândul său, şi S. D. Vorobiev afirmă că securitatea este o categorie constituţională, al cărei conţinut normativ-juridic nu se limitează doar la sfera publică (societate şi stat), dar are menirea de a reflecta starea de protecţie a intereselor vitale ale persoanei, societăţii şi statului, asigurând echilibrul dintre acestea [4, p. 98].
Important e în acest sens că securitatea persoanei este transpusă în cadrul normativ al statului prin intermediul consacrării juridico-constituţionale a drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului [10, p. 21]. Din acest punct de vedere, se consideră că securitatea persoanei, ca valoare constituţională, este chemată să recunoască omul ca valoare socială în general, să garanteze manifestarea caracteristicilor lui constituţionale prin intermediul unui complex de posibilităţi politico-juridice, orientate spre prevenirea şi contracararea ameninţărilor şi pericolelor în procesul de realizare a drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale. Conţinutul securităţii persoanei nu se limitează doar la obligaţia statului de a-i asigura cele mai importante drepturi şi libertăţi constituţionale, legate de viaţă, sănătate şi demnitatea umană.
Securitatea persoanei – este o asemenea categorie constituţională care reprezintă o valoare de sine stătătoare, reunind un şir de alte valori constituţionale [2, p. 17].
Securitatea persoanei ca instituţie juridico-constituţională. Abordând securitatea persoanei ca o instituţie juridico-constituţională, А. I. Ardaşev subliniază că noţiunea dată înglobează în sine principiile juridice internaţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului, dreptul omului la securitate şi principiile naţionale ale securităţii omului şi cetăţeanului la nivel de stat. Astfel, securitatea persoanei ca instituţie juridico-constituţională are un caracter complex, cuprinzând în sine norme ale diferitelor subramuri şi instituţii de drept constituţional (bazele regimului constituţional, drepturile şi libertăţile constituţionale ale omului şi cetăţeanului, sistemul şi atribuţiile autorităţilor supreme ale puterii de stat), precum şi norme ale altor ramuri de drept (administrativ, penal, ecologic, civil, social etc.), care reglementează relaţiile din sfera securităţii persoanei [2, p. 19].
În context, dat fiind faptul că Legea supremă operează, de obicei, cu sintagma „securitate personală”, mai mulţi autori s-au pronunţat pentru necesitatea delimitării acesteia de noţiunea de „securitate a persoanei”.
Respectiv, în viziunea cercetătoarei E. S. Kalina, prima noţiune reprezintă o garanţie juridico-constituţională, iar cealaltă este un element al statutului administrativ-juridic al cetăţeanului, adică o stare, reglementată de normele dreptului administrativ, de protecţie a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale ale persoanei faţă de factorii şi condiţiile determinate de contravenţiile administrative şi de fenomenele nocive naturale, tehnogene şi sociale ale realităţii [6, p. 5] (din câte se poate observa, problema securităţii persoanei preocupă nu doar constituţionaliştii, dar şi savanţii consacraţi domeniului dreptului administrativ).
Pe de altă parte, О. А. Коlotkina subliniază că noţiunea de „securitate personală” este destul de abstractă, deoarece exprimă prin sine asigurarea, mai întâi de toate, şi în principal, a inviolabilităţii fizice, psihice şi morale a omului faţă de diferite tipuri de pericole, ameninţări şi riscuri. În ceea ce priveşte „securitatea persoanei”, în conţinutul acesteia, autorul consideră că se reflectă protejarea nu doar a esenţei biologice a individului concret, dar şi asigurarea securităţii calităţii necesare de viaţă a acestuia, crearea condiţiilor pentru dezvoltarea sa ca personalitate, precum şi crearea de mecanisme efective de realizare a drepturilor şi libertăţilor sale [8, p. 12]. Din acest punct de vede, presupunem că există suficiente temeiuri pentru a vorbi despre existenţa unui drept distinct al omului – dreptul la securitate [13, p. 6].
Dreptul persoanei la securitate. Potrivit cercetătorilor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului au drept scop principal (de natură constituţională) garantarea persoanei în toate sferele de manifestare a acesteia: viaţa privată şi securitatea personală; participarea la administrarea treburilor publice; includerea sa în viaţa social-economică a societăţii. Drepturile şi libertăţile sunt chemate să protejeze, să asigure şi să apere omul şi cetăţeanul prin punerea la dispoziţia acestuia a diferitelor mijloace şi posibilităţi, inclusiv juridice, a căror menire principală constă în apărarea persoanei în toate manifestările sale [3, p. 190].
În doctrina juridică contemporană pot fi atestate, cel puţin, trei abordări a esenţei dreptului la securitate ca fenomen, sub aspectul reglementării constituţionale a statutului juridic al persoanei [4, p. 100].
Într-o primă abordare, dreptul la securitate este văzut ca un drept subiectiv de sine stătător, care trebuie reglementat în constituţia statului de rând cu alte drepturi fundamentale precum: dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi inviolabilitate, dreptul la inviolabilitatea vieţii private etc. [6, p. 9-10; 9, p. 109-114]. Într-o a doua accepţiune, se propune înţelegerea dreptului la securitate într-un sens mai îngust: ca unul din atributele ce decurg dintr-un drept constituţional mai larg.

În fine, într-o a treia abordare se propune înţelegerea complexă a fenomenului dreptului la securitate, fiind strâns legat nu doar de unul, dar de mai multe drepturi şi libertăţi constituţionale [4, p. 100].
În viziunea cercetătoarei А. О. Коlotkina, securitatea persoanei se exprimă juridic prin dreptul persoanei la securitate, prin care se înţelege posibilitatea juridică a persoanei ca subiect de drept de a-şi menţine starea de securitate a activităţii sale sub forma revendicărilor asigurate şi protejate de către stat, de a-şi realiza de sine stătător necesităţile vitale de diferită natură. În această accepţiune, dreptul persoanei la securitate reprezintă o caracteristică substanţială a securităţii juridice a persoanei. În acelaşi timp, conţinutul dreptului persoanei la securitate este mult mai complex, dat fiind faptul că acumulează în sine şi alte tipuri de drepturi la securitate în diferite sfere ale relaţiilor sociale (securitatea economică, securitatea fiscală, securitatea muncii, securitatea bancară etc.) nu doar juridice [8, p. 12-13].
În literatura de specialitate, dreptului persoanei la securitate i se recunoaşte o natură juridică dublă. Pe de o parte, acesta este un drept subiectiv ce caracterizează conţinutul raporturilor juridice ce apar în legătură şi în scopul asigurării securităţii fiecărui subiect de drept. Din acest punct de vedere, dreptul persoanei la securitate în calitatea sa de categorie juridică, având o semnificaţie autonomă, corelează direct şi intens cu alte categorii şi noţiuni juridice („reglementare juridică”, „raporturi juridice”, „răspunderea juridică”, „mecanismul statului”, „legiferarea”, „protecţia juridică” etc.).
Pe de altă parte, dreptul persoanei la securitate, având o legătură organică cu asemenea drepturi şi libertăţi fundamentale precum dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi securitate şi alte drepturi şi libertăţi absolute, de facto „este prezent” în fiecare dintre aceste drepturi, accentuând atenţia asupra posibilităţii realizării de către persoană a drepturilor sale. Respectiv, există temeiuri suficiente pentru a recunoaşte că dreptul persoanei la securitate este un element central care coagulează elementele întregului sistem de drepturi şi libertăţi ale omului, dar şi a întregului sistem de drept în ansamblu [8, p. 14].
În opinia cercetătorului А. I. Аrdaşev, conţinutul şi caracteristicile securităţii persoanei ca drept constituţional sunt determinate de următoarele momente [2, p. 23]: – drepturile şi libertăţile ce constituie statutul juridic al subiectului de drept cuprind nu doar drepturile fundamentale (constituţionale), dar şi întregul complex de drepturi şi libertăţi stipulate în alte acte legislative ale statului, precum şi de documentele internaţionale, recunoscute de către stat;
– sediul originar al acestuia sunt normele Constituţiei, conform cărora persoana, drepturile şi libertăţile acesteia constituie valori supreme în stat, recunoaşterea, respectarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor omului constituie o obligaţie a statului, drepturile şi libertăţile omului au o aplicabilitate directă, determină sensul, conţinutul aplicării legilor, a activităţii puterii legislative şi executive, a administraţiei publice locale şi sunt asigurate de către justiţie; – securitatea persoanei reprezintă o valoare nematerială, general umană. Ea generează un drept corespunzător, care constituie unul din drepturile naturale ale omului, statutul căruia este confirmat prin consacrarea lui în actele juridice internaţionale;
– dreptul la securitatea persoanei prin natura sa este cel mai apropiat de drepturile inviolabile ale persoanei (dreptul la viaţă, demnitatea persoanei, inviolabilitatea persoanei). În lipsa dreptului la securitate este greu de imaginat realizarea reală a acestor drepturi, întrucât aceasta apare odată cu naşterea persoanei;
– dreptul la securitatea persoanei excede limitele conţinutului drepturilor personale, deoarece: a) este strâns legat de securitatea statului şi a societăţii, punând accentul pe realizarea drepturilor colective ale comunităţilor sociale; b) securitatea persoanei excede şi limitele securităţii fizice a persoanei, întrucât acest drept se completează cu necesitatea asigurării securităţii mediului ecologic, moral, a condiţiilor sociale în care omul îşi realizează esenţa sa biosocială etc. [2, p. 23].
Prin esenţă, autorul citat este de părerea că dreptul persoanei la securitate trebuie privit ca un drept fundamental al omului şi cetăţeanului. În galeria drepturilor constituţionale, acesta îndeplineşte rolul unui garant general, deoarece pătrunde toate drepturile constituţionale şi protejează securitatea omului şi cetăţeanului, prin aceasta creând condiţiile necesare pentru realizarea tuturor drepturilor fundamentale ale omului [2, p. 12].
Un alt moment subliniat de autorul citat ţine de faptul că dreptului constituţional al persoanei la securitate îi corespund obligaţii constituţionale corelative de asigurare a realizării sale: obligaţiile constituţionale ale persoanei, obligaţiile constituţionale ale comunităţilor sociale şi instituţiilor societăţii civile, precum şi obligaţia constituţională a statului. Obligaţia constituţională a statului de a asigura securitatea persoanei fundamentează un adevărat sistem de garanţii constituţionale, în centrul cărora se află activitatea statului şi a autorităţilor sale. Statul este, astfel, principalul subiect chemat să asigure un asemenea drept complex, precum este dreptul persoanei la securitate. Unul dintre cele mai importante principii ale asigurării securităţii persoanei este răspunderea reciprocă (obligaţiile reciproce) a persoanei, societăţii civile şi a statului [2, p. 24].

Realizarea dreptului persoanei la securitate se asigură prin intermediul creării şi funcţionării a numeroase mecanisme sociale şi juridice. Printre acestea, rolul principal îi revine mecanismelor juridice, în concret – mecanismului de legiferare şi a celui de apărare a ordinii de drept [8, p. 14].
Prin asigurarea dreptului persoanei la securitate se înţelege crearea anumitor condiţii favorabile pentru realizarea sa (existenţa garanţiilor politice, economice, juridice, organizaţionale etc. – realizarea unei politici unice în sfera asigurării securităţii persoanei, monitorizarea pericolelor care ameninţă interesele vitale ale persoanei, crearea unor mecanisme eficiente de gestionare a riscurilor etc.), precum şi posibilitatea utilizării măsurilor de protecţie şi apărare a acestui drept [8, p. 15].

Pornind de la cele expuse, concluziv subliniem că la moment există deja premisele şi temeiurile necesare pentru recunoaşterea (la nivel constituţional şi legislativ) a dreptului persoanei la securitate, ca drept de sine stătător în sistemul general recunoscut de drepturi şi libertăţi ale omului. Dar înainte de a fi consacrat oficial, este necesară studierea sa profundă şi multilaterală ca instituţie juridică interramurală.