Research

27 Octombrie 2017

„Rolul major al dreptului pentru societate nu poate fi realizat dacă nu este siguranţa necesară” – este o afirmaţie expusă încă la începutul secolului trecut, de marele savant român A. Rădulescu1 (citat de M. Nicolae2), care a rămas actuală şi în zilele noastre. În opinia sa, unul din mijloacele generale prin care poate fi înlăturată nesiguranţa dreptului, constă în „recunoaşterea şi precizarea dreptului prin legi şi în genere prin norme scrise, clare şi înţelese uşor; texte cât mai puţin susceptibile de discuţii şi controverse”3.

După cum prea bine se știe, în cadrul societății ordinea de drept este asigurată în cea mai mare parte prin intermediul realizării/respectării principiului legalității, care „implică subordonarea necondiționată a subiectelor raporturilor juridice față de comandamentul normativ”4. În acest sens, atragem atenția că chiar dacă respectarea legilor este obligatorie, nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă și previzibilă, întrucât acesta nu își poate adapta conduita în funcție de ipoteza normativă a legii. De aceea, legiuitorul trebuie să manifeste o deosebită atenție atunci când adoptă un act normativ5. Prin urmare, e de la sine clar că destinatarii normelor juridice trebuie să aibă o reprezentare clară a normelor juridice aplicabile, astfel încât să-și adapteze conduita și să prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea acestora. Asemenea momente au fost ridicate la rangul de cerințe legale, fiind reglementate în actele legislative consacrate normelor de tehnică legislativă. Bunăoară, art. 3 alin. (2) din Legea privind actele legislative1 stipulează în acest sens: „Actul legislativ trebuie să respecte condiţiile legalităţii, accesibilităţii, preciziei…”. Mai mult, în conținutul aceleiași legi este stabilit (art. 4 alin. (3)): „La elaborarea, adoptarea şi aplicarea actului legislativ se respectă principiile: Oportunităţii, coerenţei, consecvenţei şi echilibrului între reglementările concurente; Consecutivităţii, stabilităţii şi predictabilităţii normelor juridice; Transparenţei, publicităţii şi accesibilităţii.”

Așadar, după cum se poate observa accesibilitatea și previzibilitatea au fost consacrate normativ ca principii ale legiferării. Acest lucru nu este întâmplător, deoarece alături de alte principii în materie (neretroactivitatea legii, interpretarea unitară a legii etc.) acestea constituie o condiţie sine qua non pentru o legislaţie de calitate2 şi o aplicare eficientă a acesteia, care în esență reprezintă condiții indispensabile garantării și realizării drepturilor fundamentale ale omului într-o societate democratică.

Accesibilitatea legii. Vorbind despre accesibilitatea legii, precizăm că în sensul cel mai general, aceasta priveşte, în principal, aducerea la cunoştinţa publică a legii, moment realizat în principal prin publicarea actelor normative. După cum se ştie, pentru ca o lege lato sensu să producă efecte juridice, trebuie să fie cunoscută de destinatarii săi; efectele legii se produc, prin urmare, după aducerea sa la cunoştinţa publică şi după intrarea sa în vigoare3. O relevanță distinctă în contextul dat o are art. 23 alin. (2) din Constituția Republicii Moldova, potrivit căruia: „(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative”. Prin urmare, asigurarea accesibilității legilor este o îndatorire fundamentală/ constituțională a statului, un prim element al mecanismului de protecție a drepturilor omului. Există însă şi o altă semnificaţie a noţiunii de accesibilitate, şi anume aceea care priveşte modul de receptare a conţinutului actelor normative de către corpul social, în sensul de înţelegere a acestora. În acest sens, este important faptul că norma juridică trebuie să fie clară și inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora. În caz contrar, principiul nemo censetur ignorare legem nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecinţe asupra securităţii raporturilor sociale, dar și a existenţei societăţii în general1.

Într-o altă opinie (considerată de noi cea mai completă), accesibilitatea legii presupune atât caracterul public al normei, ca pe un element intrinsec al juridicităţii sale, cât și claritatea conţinutului ei, care să-i confere inteligibilitate, nu doar pentru specialistul în drept, ci şi pentru orice persoană cu inteligenţă medie2. În esență, precizăm că realizarea regulii legată de accesibilitatea legii e condiționată de mai mulți factori precum: alegerea formei exterioare a reglementării, alegerea modalității de reglementare, care se referă la opțiunea legiuitorului în legătură cu un anumit mod de impunere a conduitei prescrise subiecților de drept și utilizarea procedeelor de stabilire a unor noțiuni sintetice, într-un limbaj adecvat, printr-un instrument logic potrivit construcției normative3.

Așadar, pornind de la cele enunțate, considerăm că cel mai dificil aspect al accesibilității unei legi rezidă în claritatea acesteia, altfel spus, în calitatea acesteia. Aceasta deoarece, norma de drept trebuie să fie, pe de o parte, clară, adică ușor de înțeles, fără echivoc, simplă, concisă, fără elemente inutile, și, pe de altă parte, precisă, în sensul că nu trebuie să lase loc de incertitudine în mintea cititorului4. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, cerințele necesare unei legi pentru ca aceasta să fie înțeleasă sunt definite astfel: precizie – faptul de a fi precis, calitatea de a măsura, de a determina sau de a indica precis; exactitate: claritate – calitate a gândirii, a exprimării, a stilului de a fi clare, deslușite, lămurite; cu claritate – cu precizie, clar, lămurit, limpede.

Pornind de la aceste definiții lexicografice se poate susține că o lege precisă și clară se caracterizează prin aceea că1: indică precis, cu exactitate și lămurește care este „reprezentarea conștientă a legiutorului în legătură cu conduita posibilă sau datorată a subiectelor participante la relațiile sociale”2; are un stil al exprimării clar, deslușit și limpede. Prin urmare numai o astfel de normă poate fi calificată ca fiind de calitate, deoarece ea conține, fără posibilitatea de a fi interpretată, „ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce el este îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească”3. Vorbind despre calitatea legii, specialiştii precizează că, „legea este făcută pentru a impune, a interzice, a sancţiona. Ea nu este făcută pentru a flecări, a crea iluzii, a provoca ambiguităţi şi decepţii. Legea trebuie să fie deci normativă: legea non-normativă diminuează regula necesară, inducând un dubiu asupra efectului real al dispoziţiilor sale. (…) Pentru a şti ce prevede legea, nu este suficient ca ea să fie accesibilă în sens material. Mai trebuie ca norma să fie şi inteligibilă, calitate ce implică lizibilitatea, adică atât claritatea şi precizia enunţurilor, cât şi coerenţa lor”. Din această prespectivă, se poate susţine că inflaţia legislativă, instabilitatea normativă, nerespectarea cerinţelor de tehnică şi procedură legislativă, la care se adaugă şi incertitudinea care planează asupra condiţiilor de aplicare, creează o insecuritate juridică dificil de suportat pentru omul obişnuit, confruntat cu aplicarea dreptului, punându-l în dificultate chiar şi pe specialistul în drept4.

Generalizând, subliniem că atât asigurarea clarității, cât și a preciziei (deci a calității legii) revine, în totalitate, în responsabilitatea nemijlocită a legiuitorului, moment ce de asemenea are un rol important pentru eficiența mecanismului de protecție a drepturilor omului.

Previzibilitatea legii. Cerința imperativă de previzibilitate semnifică faptul că efectele legii trebuie să fie previzibile, în măsura în care să permită subiectelor de drept să-și gândească conduita conform reglementărilor sale1. Într-o altă opinie, previzibilitatea legii evocă posibilitatea pe care o oferă celor interesați însăși norma juridică de a-și reprezenta consecințele punerii ei în operă ori cele ce derivă din ignorarea sau încălcarea ei. Previzibilitatea se polarizează astfel în jurul „urmărilor” efectivității normei2. Dintr-o altă perspectivă, cercetătorii atrag atenția că o lege este previzibilă dacă „definește întinderea și modalitățile de exercitare a funcțiilor autorităților publice competente în materie cu suficientă claritate pentru a proteja individul împotriva arbitrariului”3. În cele din urmă, considerăm necesar a sublinia că cele două concepte – accesibilitatea și previzibilitatea – se află într-o strânsă legătură şi relaţie de interdependenţă, afirmându-se în acest sens că „accesibilitatea este condiţia imanentă a previzibilităţii, premisa acesteia, întrucât pentru a prevedea trebuie mai întâi să ai acces la suficiente şi comprehensibile informaţii pertinente”4. Prin urmare, nu putem să ne raportăm la una dintre aceste cerințe (pe care trebuie să le întrunească o lege de calitate), fără a lua în considerare existența celeilalte. Cel mai bine se observă acest fapt atunci când încercăm să identificăm conținutul cerinței privind previzibilitatea – „o lege este previzibilă dacă este suficient de precisă și clară pentru a putea fi aplicată”. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că „legea trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului” (citată de Popescu R.M.1).

În concluzie, reiterăm opinia regretatului profesor I. Deleanu, care destul de just a apreciat problema în cauză și a subliniat următoarele2: „Accesibilitatea și previzibilitatea unei norme de conduită socială și, a fortiori, a unei norme juridice sunt condiții imanente ale acesteia, în lipsa lor acea normă negându-și însuși rostul. Mai mult chiar, am spune că o normă juridică inaccesibilă și/sau imprevizibilă introdusă în viața socială este ori poate fi mai păgubitoare decât inexistența ei, pentru prea simplul motiv că o normă care nu există nu poate antrena răspunderea juridică, pe când una care există, dar de nimeni înțeleasă cum s-ar cuveni, rămâne un mijloc perfid oficializat de a face rău destinatarilor ei”, deci – un pericol pentru drepturile omului.

Importanța acestor principii a fost subliniată și în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a pus, în mod esențial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de: accesibilitate, claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat).

Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unor reglementări care dau dreptul autorităţilor publice de a interveni în viața privată a persoanei. Numai în condițiile respectării lor este posibilă protecția și, eventual, apărarea eficientă a drepturilor și libertăților omului.

ENICOV, V., Accesibilitatea și previzibilitatea legii – factori de asigurare a securității juridice a persoanei. În: Human Rights Protection, materiale conferinței științifice din 26.10.2017. Comrat: Institutul pentru Democrație, 2018, pp. 302-308. ISBN 978-9975-3000-2-5.